Era a doua zi de Crăciun, în 2010, când fratele meu mi-a zis că mătușa noastră are la țară câțiva pisici, din care unul ciufulit, care sigur o să-mi placă.

M-am pornit cu gândul să merg să îi văd, să mă umplu cu energie și dragălășenie pisicească. Îmi doream tare mult un motan în viața mea, dar nu avusesem niciodată curajul să îmi iau acest angajament.

Tot încercam să îi explic lui Adi că un pisic ne lipsește în viața noastră, ba chiar îi pusesem și ringtone înregistrat care suna cam așa “Vreau să îmi iei pisic-pisic-pisic!” L-a descoperit într-o dimineață când i-a sunat alarma. După multe sesiuni de negociere intense, reușisem să obțin o pisică de pluș, Fulguta.

Când am ajuns acolo și l-am văzut pe el dintre toți, am simțit că îmi doresc pisoiul ăsta și trebuie să-l am în viața mea.

Așa că l-am sunat pe Adi să-l anunț că vin să-l iau, să treacă pe la țară să-l cunoască, și astfel să-l conving că avem nevoie de acel pisoiaș în viața noastră. A venit, l-a văzut, l-am luat. În drum spre Târgu Jiu am întors de 3 ori mașina să îl ducem înapoi, aveam sentimente de remușcare că am forțat lucrurile, dar până la urmă pisoiașul cât o palmă a ajuns cu noi la București învelit într-un fular, într-o pungă mică de cadouri de la Avon, cu trenul.

Tot pe tren și-a primit și numele, Piperuș. Îl alesesem cu gândul că îi găsim un nume mai de pisoi adevărat mai apoi, iar Piperuș avea să fie provizoriu – Piperuș pentru că era de culoarea piperului măcinat. Dar ne-a plăcut atât de tare, iar el s-a identificat atât de repede, că așa i-a rămas numele.

Am ajuns acasă și nu aveam de niciunele pentru pisic, nu planificasem. În seara aceea a mâncat chec cu lapte, a avut parte de o sesiune de despurecit și apoi am încercat să îi fac culcuș într-un coșuleț de pâine. Dar motaneul avea planuri mari, să doarmă cu noi în pat. După vreo 10 runde de dat jos din pat, că era mai mic decât palma mea, l-am adus lângă cu tot cu coșuleț, că îmi era teamă să nu-l fac afiș.

Și de acolo a început aventura noastră împreună. Jumătate de kil de pisică care îmi sfărâia lângă cap și lângă inimă.

Nu știam atunci cât de mult aveam să-l iubesc.

Mi-a fost alături în toate momentele fericite, dar și în cele grele.

Mi-a ținut companie în nopțile în care lucram până târziu, și se cuibărea în perna mea când mă trezeam devreme să plec spre birou.  Mieuna în toate ședințele noastre și e fiecare dată când avea ocazia, îmi fura scaunul de birou.

Iubea călătoriile și ne-a însoțit în multe ieșiri. Ba o dată chiar a ales hotelul pentru noi și încă 13 persoane la un revelion, pentru că era singurul care ne primea cu pisică.

Iubea florile și dormea la propriu în ele, și îmi sapa în ghivecele de flori să își facă culcușul mai confortabil.

Mi-a fost coleg de sală când făceam sport de acasă în pandemie și îmi fura mai mult de jumătate de salteluță.

Mi-a fost alături la nuntă, în sarcină, și apoi când Oli a venit în viața noastră a fost cel mai minunat frate pisic. A fost primul care a aflat că sunt însărcinată.

A stat lângă mine neclintit în toate nopțile albe când încercam să o adorm pe Oli, când ea dormea doar pe burtică mea și când învățam să alăptez.

Mereu căuta atenție și mângâieri, îi plăcea să testeze mâncarea noastră și stătea îmbufnat până când îi dădeam o bucățică la adulmecat.

Au trecut deja două săptămâni de când Piperuș mi-a lăsat brațele goale, și doar inima îmi e plină de el și de amintirile cu el din cei 13 ani și jumătate cât am avut noroc să îl am în viața mea.

Îl văd în toate locurile în care îi plăcea să stea, îl caut cu privirea în geam, pe terasă, după canapea, în picioarele mele când deschideam ușa de la intrare și zâmbesc cu nostalgie de fiecare dată când văd canapeaua făcută franjuri.

Dragă Piperuș, pentru mine rămâi cel mai minunat motan din lume, și o sa te iubesc mereu. Să știi că îmi e tare dor de tine, iar daca vreodată ai ocazia, te rog frumos să mă găsești.

Cine spune că nu îi plac pisicile și că ele sunt parșive, nu a avut o pisică în viața lui. Viața e mai frumoasă cu un motan alături <3